Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie: „Omul nu devine bogat înaintea lui Dumnezeu prin ceea ce adună în jurul său, ci prin ceea ce primește de la Dumnezeu și lasă să rodească în inima sa”
„Evanghelia acestei duminici a așezat înaintea ochilor noștri sufletești anumite criterii după care oamenii și-au măsurat, de-a lungul timpului, bogăția și împlinirea. Lumea l-a numit bogat pe cel care a adunat multe bunuri, care și-a umplut hambarele și și-a asigurat cele trebuincioase pentru mulți ani, însă Dumnezeu a privit dincolo de toate acestea și a văzut sărăcia sufletului celui nemilostiv.
Bogatul din Evanghelie a avut multe, dar nu a înțeles ce trebuia să facă cu ceea ce primise. A avut o țarină roditoare, dar nu a avut o inimă roditoare. A avut hambare pline, dar sufletul său a rămas gol. A adunat grâu pentru anii care urmau, dar nu și-a adunat comoară pentru veșnicie.
Prin urmare, adevărata bogăție nu se măsoară prin ceea ce omul reușește să adune în jurul său, ci prin ceea ce primește de la Dumnezeu și lăsă să rodească în inima sa”, a accentuat Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, duminică, 22 noiembrie, la Parohia Voineasa din Protoieria Călimănești.
Chiriarhul Râmnicului a subliniat în continuare că „suntem chemați să ne îmbogățim prin rugăciune, prin smerenie, prin iertare, prin milostenie și prin toate virtuțile care îmbogățesc sufletul.
Sfântul Ioan Damaschin, învățând despre chemarea omului la îndumnezeire, arată că acesta a fost creat pentru a participa la bunătatea dumnezeiască și pentru a se împărtăși de viața cea veșnică.
Bunătatea lui Dumnezeu este însă o prezență lucrătoare, este milostivire și dăruire neîncetată, după cum mărturisește psalmistul: „Bun este Domnul” (Psalmul XXIV, 9), iar în alt loc, cu uimire și recunoștință, cântă: „Gustați și vedeți că bun este Domnul” (Psalmul XXXIII, 8). Cu certitudine, cel care gustă bunătățile lui Dumnezeu nu mai poate trăi numai pentru sine, pentru că acestea nu pot fi închise într-o vistierie personală. Ea este o lumină care trebuie să lumineze și alte suflete, o iubire care trebuie să se reverse în fapte.
În schimb, bogatul acesta nemilostiv, deși se împărtășise din belșugul bunătății lui Dumnezeu, nu a lăsat ca darurile primite să rodească în inima sa. A primit ploaia cerului, a văzut țarina înverzind, s-a bucurat de rodirea pământului și a adunat roade peste roade, dar nu și-a ridicat privirea către Cel Care le dăruise pe toate. A gustat din bunătatea lui Dumnezeu, dar nu a înțeles-o; s-a desfătat din daruri, dar a uitat de Dăruitor; și-a umplut hambarele, dar și-a lăsat sufletul pustiu de iubire.
Și astfel, bogatul a rămas sărac tocmai în mijlocul belșugului său, căci nu averea îl îmbogățește pe om înaintea lui Dumnezeu, ci iubirea prin care averea devine milostenie.
Ceea ce nu a înțeles, de fapt, este că bunătatea dumnezeiască, revărsându-se asupra omului, îl cheamă și pe acesta la asemănarea cu Dăruitorul. Bogatul însă a primit bunătatea, dar nu s-a făcut bun. Cuvintele lui: „roadele mele”, „hambarele mele”, „grâul meu”, „bunătățile mele”, „sufletul meu”, descoperă închiderea în sine. El nu vede nimic în afara propriei persoane. Nu-L pomenește pe Dumnezeu, nu-l vede pe aproapele, nu se gândește la cel lipsit. Întreaga lui existență devine o mișcare în jurul propriului egoism.
Mai mult decât atât, bogatul a vorbit sufletului său ca și cum acesta ar fi fost o parte a averii sale, ca și cum sufletul ar fi putut fi hrănit cu grâne, odihnit prin desfătări și asigurat prin zidurile hambarelor: „Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te!” (Luca XII, 19). Dar sufletul, fiind creat pentru Dumnezeu, nu-și află odihna în cele create, ci în Creatorul său. Omul este chemat la o viață mai presus de simpla existență biologică: la comuniunea cu Dumnezeu prin Har. Această comuniune nu se dobândește prin acumularea bunurilor pământești, ci prin curățirea inimii, rugăciune și împărtășirea de Harul dumnezeiesc.
Atunci când patimile stăpânesc sufletul, omul se îndepărtează de lucrarea Harului și nu mai vede lucrurile în lumina adevăratului lor rost.
Așa se întâmplă și cu bogatul: nu belșugul l-a orbit, ci patima care l-a făcut să privească toate cele primite numai prin prisma propriei desfătări. Căci bogăția, atunci când este însoțită de iubire și milostivire, poate deveni mijloc de mântuire; însă, atunci când este stăpânită de egoism, se transformă în pricină de înstrăinare de Dumnezeu.
Cunoaștem din Sfânta Evanghelie cuvintele bogatului nemilostiv: „Voi strica jitnițele mele și mai mari le voi zidi”. El nu a înțeles că hambarul cel mai încăpător este inima curățită prin iubire și că vistieria cea mai sigură este milostenia.
O, cât de diferit ar fi fost sufletul lui dacă ar fi înțeles că belșugul primit putea deveni prilej de împărtășire, dacă ar fi văzut în cel flămând nu un străin, ci un frate și dacă ar fi privit în sărac nu o diminuare a averii, ci o îmbogățire în iubire milostivă. Atunci hambarele sale ar fi devenit izvoare de binecuvântare, iar roadele pământului ar fi rodit în el roadele Duhului.
Nefăcând aceasta, a auzit înfricoșătoarele cuvinte: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău!” (Luca XII, 20).
Dumnezeu nu i-a luat bogatului nici țarina, nici roadele, nici hambarele. Nu i-a risipit averea și nu l-a lipsit de bunurile pe care le dobândise. I-a cerut însă sufletul, arătându-i că toate bogățiile pământești nu-i puteau garanta nici măcar o singură noapte de viață.
În acel înfricoșător ceas, toate cele pământești și-au descoperit neputința, căci numai iubirea lucrată în timpul vieții ar fi putut deveni comoară a sufletului pentru veșnicie
De aceea, să ne dăruiască Dumnezeu înțelepciunea de a nu amâna binele, puterea de a împărtăși ceea ce am primit și dragostea de a transforma fiecare zi într-un prilej de manifestare a bunătății, pentru a ne îmbogăți în lumina vieții veșnice, lăsând ca Harul lui Dumnezeu să ne transforme viața, gândurile și faptele”, a spus Înaltpreasfinția Sa.









